Joia de poezie

mereu mi-a fost teamă de întuneric 
în copilărie eram dependent de lumină.
rar singur.
niciodată abandonat.
o așteptam pe mama urcat pe scaun la fereastră
clipeam des
îmi era teamă să îmi întorc privirea peste umăr
să nu mă cuprindă solitudinea
cum o face astăzi
cum îi simt acum tentaculele pe spate

în copilărie erau mai senine zilele
am pe retină imaginea în care mama se întorcea de la piață
nu am mai simțit niciodată o bucurie mai mare ca atunci
mama nu suna la interfon
mama avea cheia proprie
eu nu, eu eram prea mic să am una doar a mea
dar ea avea și eram așa fericit că se întorcea acasă
aveam doar 6 ani
cum să am eu cheie la casă?
nu conta atunci
nici acum nu am
mă duc rar acasă că mă urmăresc umbrele
și nu mă mai simt în siguranță
mi-ar plăcea să o mai văd pe geam
cum se întoarce acasă la mine
să-mi zâmbească obosită cu urme pe degete de la plasele cu mâncare
să o îmbrățișez pentru toate dățile în care nu am făcut-o
să retrăiesc copilăria de care nu m-am bucurat cum trebuia
să fiu iar la fereastră cu fruntea lipită de sticlă
picioarele pe scaunul lipit de calorifer
în dormitorul mare
ce dor mișel